Şi incă una..
Nu ştiu când a mai trecut un an… Parcă m-am trezit cand am auzit foşnetul frunzelor sub paşii mei. Am ridicat ochii spre cer, şi mi-am dat seama ca pâna şi soarele e mai pal, şi cerul mai înnorat.. şi eu sunt mai tristă.. În 24 de ani, 18 dintre care mi-i amintesc, am iubit mereu toamna aşa.. Toamna nostalgică, romantică, aşa cum devin eu odată cu sosirea ei. Parcă aştept şi ploile care nu cred că vor întârzia să vină. Aştept tot ceea ce e frumos şi specific acestui anotimp. Şi zilele sunt mai scurte.. înca nu am inţeles bine dacă cele ale toamnei sau zilele noastre..
1 septembrie – prima zi de şcoală.. sau cel puţin aşa era pe când eram eu elevă. Nu puteai să nu auzi in această zi, măcar un clinchet de clopoţel – “Băncile ne aşteaptă!”.. Caiete noi, ghiozdane noi sau cârpite şi bune pentru încă un an, cărţi dornice de a fi răsfoite, clase cu miros de vopsea – au fost pregătite pentru când aveau să se întoarcă elevii.. Table roase de ani, aceeaşi cretă albă, aceeaşi profesori cu capete din an în an mai albe, de fiecare dată pici noi in clasa 1.. Asta e toamna.. Da! Toamna se numără bobocii! Am fot cu toţii boboci, am aşteptat cu toţii acea primă zi – Unu septembrie – “Temă in clasă” .
Am scris pe prima pagină a caietelor atent şi grijuliu, ca mai apoi după o săptămână să-l avem mâzgălit şi.. deloc nou. Am venit mereu înainte de sunet, în prima săptămână, şi am găsit mereu măcar câte o scuză întârzierilor care au urmat.
Am fost nelipsiţi la careu, şi nu era ea, prima zi de scoală, dacă nu aveam măcar o floare în mână.
Azi am decât amintiri, azi am alte preocupări, insă nici una nu va mai putea incape acele emoţii care-mi învălmăşeau mica pe atunci, dar întreaga-mi personalitate..
Asa ca iată-mă după ani, răsfoindu-mi memoria , sub foşnet de frunze, pe sunet de toamnă..
Incă o toamnă..
